Rugăciunea este întoarcerea omului care a căzut şi se pocăieşte, către Dumnezeu. Rugăciunea e plânsul omului care a căzut şi se pocăieşte, înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea e revărsarea dorinţelor, cererilor, suspinărilor inimii omului căzut, omorât de păcat, înaintea lui Dumnezeu.
Primul semn, prima mişcare a pocăinţei e plânsul inimii. Acesta este glasul de rugăciune al inimii, care premerge rugăciunii minţii şi mintea, atrasă de ruga inimii, începe degrabă a naşte gânduri de rugăciune.
Dumnezeu este singurul izvor al tuturor bunătăţilor adevărate. Rugăciunea este maica şi capul tuturor virtuţilor, fiind mijlocul şi starea de părtăşie a omului cu Dumnezeu. Ea ia virtutile de la izvorul bunătătilor, Dumnezeu, şi le împropriază acelui om care se străduieşte prin rugăciune să rămână în părtăşie cu Dumnezeu.
Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului străbătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.
Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netăgăduit a inimii celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.
Pentru ca rugăciunea să fie fără greşeală, trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sărăcie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări al inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi – cum şi sunt ele cu adevărat – nepotrivite păcătosului care se pocăieşte şi îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea – ca dintr-o temniţă şi din obezi – din robia patimilor.
Nu are trebuinţă Dumnezeu de rugăciunile noastre! El ştie mai înainte de a cere noi de ce avem nevoie; El, Preamilostivul, şi asupra celor care nu cer de la El revarsă îndurări bogate. Nouă ne e neapărat trebuincioasă rugăciunea: ea îl împropriază pe om lui Dumnezeu. Fără ea, omul e străin de Dumnezeu şi, cu cât se îndeletniceşte mai mult cu rugăciunea, cu atât se apropie de El.
Rugăciunea e împărtăşire de viaţă. Părăsirea ei aduce sufletului moarte nevăzută.
Ce e văzduhul pentru viaţa trupului, aceea e Duhul Sfânt pentru viaţa sufletului. Prin mijlocirea rugăciunii, sufletul respiră acest văzduh sfânt, văzduh de taină.
Când te trezeşti din somn, primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gândurilor tale, încă nepecetluită de nicio întipărire deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea.
Un înger i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rânduială bineplăcută lui Dumnezeu, a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din mulţumita adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nicio făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere, putem înfăţişa Domnului – cu mare smerenie totuşi – cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui.”
Pricina cea dintâi a rugăciunii este credinţa: Crezut-am, de aceea am grăit (Psalmul 115 cu 1). Rugăciunea mea către Milostivul Dumnezeu, Care bine a voit a-mi porunci mie să mă rog şi mi-a făgăduit că va asculta rugăciunea mea.
Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi primi şi va fi vouă (Marcu 11 cu 24), a vestit Domnul. Drept aceea, lepădând orice îndoială, să petreci necurmat în rugăciune înaintea Domnului, Care a poruncit a ne ruga şi a nu ne lenevi (Luca 18 cu 1), adică a nu ne lăsa biruiţi de trândăvie, din pricina strâmtorării pe care o încercăm la rugăciune şi care este, mai ales la început, apăsătoare şi nesuferită pentru mintea obişnuită să hoinărească peste tot.
Fericit, sufletul care bate neîncetat, prin rugăciune, la uşa milostivirii lui Dumnezeu şi, cu plângeri împotriva pârâşului (Luca 17 cu 3) – a păcatului care îi face silnicie – neîncetat Îl oboseşte pe Cel Neobosit, el se va bucura la vremea potrivită de curăţia şi de nepătimirea sa.
Uneori, cererea noastră e ascultată fără întârziere; iar alteori, după cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu îndelung rabdă în privinţa noastră (Luca 18 cu 7), adică nu degrabă împlineşte ceea ce am cerut: El vede că este bine să întârzie cu împlinirea cererii noastre, pentru a ne smeri, că avem nevoie să ne istovim, să vedem neputinţa noastră, ce se vădeşte întotdeauna foarte limpede atunci când suntem lăsaţi de capul nostru.
Rugăciunea este în sine, ca împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori, cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul; şi Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea omului, îl ţine pe acesta la rugăciune, ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun.
Cererile a căror împlinire are urmări vătămătoare, Dumnezeu nu le împlineşte; El nu împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînţeleptelor şi neurmatelor Sale judecăţi.
Împotriva hotărârii lui Dumnezeu, a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul făgăduinţei şi n-a fost ascultat (Deuteronom 3 cu 26); împotriva hotărârii lui Dumnezeu, s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (2 Împărați capitolul 12). Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neîmplinită.
Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, Sfântul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iacob 4 cu 3).
Când vrem să ne înfăţişăm împăratului pământesc, ne pregătim pentru asta cu mare sârguinţă: cercetăm cum trebuie să fie starea simţirilor inimii noastre când vorbim cu împăratul, ca nu cumva, mânaţi de vreun simţământ oarecare, să ne scape vreun cuvânt sau mişcare neplăcute împăratului; ne gândim din timp ce să-i spunem, ca să-i spunem numai lucruri care îi sunt pe plac şi, astfel, să câştigăm bunăvoinţa lui; ne îngrijim ca însuşi felul în care arătăm să-i atragă luarea-aminte asupra noastră. Cu atât mai mult, suntem datori să facem pregătirile cuvenite atunci când vrem să ne înfăţişăm Împăratului împăraţilor şi să intrăm în vorbă cu El prin rugăciune.
Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (1 împărați 16 cu, 7); însă în om, aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune, dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită.
Dumnezeu caută la inimă. El vede cele mai ascunse, cele mai subţiri gânduri şi simţiri ale noastre; vede tot trecutul şi viitorul nostru. Dumnezeu e pretutindenea-fiitor: şi, ca atare, stai la rugăciunea ta ca şi cum ai sta înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Cu adevărat stai înaintea Lui! Stai înaintea Judecătorului tău şi Stăpânului tău cu drepturi depline, de Care atârnă soarta ta vremelnică şi veşnică. Întrebuinţează răstimpul acestei stări înaintea Lui, spre a-ţi zidi bunăstarea duhovnicească; nu îngădui ca ea, prin nevrednicia sa, să ţi se facă pricinuitoare muncilor vremelnice şi veşnice.
Dacă te-ai hotărât să-I aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice.
Înainte de rugăciune, să cădeşti în inima ta cu tămâia fricii de Dumnezeu şi a sfintei evlavii: să te gândeşti că L-ai mâniat pe Dumnezeu cu nenumărate păcate, pe care El le vede mai limpede decât însăşi conştiinţa ta: sileşte-te să-L pleci pe Judecător spre milostivire prin smerenie. Ia seama! Nu-I stârni nemulţumirea prin nepăsare şi obrăznicie: El binevoieşte ca până şi preacuratele puteri îngereşti, care se află în apropierea Sa nemijlocită, să-I stea înainte cu toată evlavia şi cu preasfântă frică (Psalmul 88 ci 8).
Haina sufletului tău trebuie să strălucească de albeaţa simplităţii. Nimic pretenţios nu trebuie să fie în ea! Nu trebuie să fie amestecate viclenele gânduri şi simţăminte ale slavei deşarte, făţărniciei, prefăcătoriei, dorinţei de a plăcea oamenilor, semeţiei minţii, patimii desfătărilor, aceste pete întunecate şi puturoase, care împestriţează haina sufletească a fariseilor care se roagă.
În loc de mărgăritare şi diamante, în loc de aur şi argint, împodobeşte-te cu înfrânare, smerită cugetare, lacrimi de blândeţe şi înţelegere duhovnicească – iar mai înainte de a primi aceste lacrimi, cu lacrimile pocăinţei; împodobeşte-te cu nerăutate pruncească, îngerească: iată podoabele cu adevărat de preţ! Când va vedea Împăratul împăraţilor aceste podoabe pe suflet, Îşi va pleca spre el privirile Sale milostive.
Iertarea tuturor greşelilor aproapelui – a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele – este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Marcu 11, versetele 25 la 26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semănatul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Sirul.
Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabileşti după puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului Sfântul Isaac Sirul: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău întunecare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”.
De la o constituţie sănătoasă şi viguroasă, se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet.”
Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune cum o ajută conştiinţa împăcată prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu.
Sufletul rugăciunii este luarea-aminte spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fară luare-aminte e, aşijderea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciunea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele lui Dumnezeu în desert.
Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fară grăbire; nu îngădui minţii să rătăcească peste tot, ci zâvorăşte-o în cuvintele rugăciunii după cum înață Sfântul Ioan Scăraru. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strâmtoreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte.
Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii.
Haricei luări-aminte, trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie.
Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune. Să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu – şi lesne vei deprinde luarea-aminte.
În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu.
Dacă în vremea rugăciunii tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau al vreunui înger, sau vreunui sfânt – într-un cuvânt, orişice fel de chip – nicicum să nu iei această arătare drept adevărată, nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea, învăța Sfântul Grigorie Sinaitul. Altminteri, negreşit te vei supune unei înşelări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele şi acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine, i se arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde sufletul lui.
Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întărâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea-fiitor după dumnezeire şi, prin icoana Sa, este de faţă în acel loc unde se află ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea însăşi Sfintei Fecioare, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Simţământul că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţământ al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfinţilor împărtăşeşte minţii o anumită materialitate, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul într-o stare mincinoasă, în starea amăgirii de sine, după cum învață Sfântul Simeon Noul Teolog.
Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! Ea înfrânează mintea de la împreună-vorbirile cu gândurile străine care uneltesc împotiva rugăciunii; ea îi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-l de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobândeşte prin rugăciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobândirea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane.
Rugăciunea este o poruncă a Domnului, la fel ca pocăinţa. Pentru rugăciune, la fel ca pentru pocăinţă, ne-a fost arătat un singur sfârşit: intrarea în Împărăţia Cerurilor, care e înlăuntrul nostru. Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4 cu 17). Împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este (Luca 17 cu 21). Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide – că tot cel care cere primeşte, şi cel care caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide. Tatăl, Care este în ceruri, va da Duhul Sfânt celor care Îl cer de la Dânsul (Luca 11. versetele 9 la 13). Dumnezeu nu va face, oare, dreptate, aleşilor Săi, care strigă către Dânsul ziua şi noaptea şi se plâng de sila pricinuită lor de boala păcatului şi de demoni? Zic vouă că le va face dreptate curând (Luca 18, versetele 7 la 8). Intrarea în Împărăţia Cerurilor, care prin Sfântul Botez e sădită în inima fiecărui creştin, este împlinirea în om a acestei Împărăţii, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Aleargă prin rugăciune, suflet însetat de mântuire, aleargă prin rugăciune în urma Mântuitorului, Care e însoţit de nenumăraţii Săi ucenici. Strigă în urma Lui prin rugăciune, precum cananeanca; nu te amărî, că vreme îndelungată nu te bagă în seamă; rabdă, cu mărime de suflet şi smerenie, necazurile şi necinstirile pe care El le va îngădui să vină asupra ta în calea rugăciunii. Pentru a avea spor în rugăciune, este neapărat trebuincios ajutorul ispitelor. După credinţa ta, pentru smerenia ta, pentru stăruinţa în rugăciune, El te va mângâia prin vindecarea fiicei tale îndrăcite de lucrarea patimilor, prin vindecarea gândurilor şi simţirilor tale, prefacându-le din pătimaşe în nepătimaşe, din păcătoase în sfinte, din trupeşti în duhovniceşti. Amin.
Extrase din Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice
Comentarii
Trimiteți un comentariu